joi, 16 iulie 2015

Gândirea critică

Gândirea critică este gândirea rezonabilă şi reflectivă, care are scopul de a stabili ce trebuie să credem şi să facem. Sunt multe greşeli de gândire pe care o persoană critică ar trebui să le evite. Unele apar din clarificarea sau definirea unui punct de vedere. Altele din culegerea dovezilor care stau la baza acestui punct de vedere. Altele, atunci când tragem concluzii. Există şi greşeli pe care le facem atunci când evaluăm alte persoane şi motivele lor. Ştiind care sunt greşelile, am putea să ne ferim de ele atunci când raţionăm. Tocmai asta e valoarea gândirii critice, că ne ajută să evităm greşelile de gândire. 

Prima dintre greşeli este personalizarea motivelor. Este greşit să tratezi un argument ca şi cum ar aparţine unei persoane, din două motive: 1) argumentele epistemice sunt universale - dacă cineva poate să le creadă, oricine poate. 2) dacă o dovadă este suficientă şi acceptabilă, acest argument este obiectiv, nu are de-a face cu cineva. Personalizarea motivelor ascunde faptul că acestea sunt universale şi obiective, lăsând emoţiile să stea în calea gândirii critice, dacă cineva se identifică cu motivele sale sau respinge un argument doar pentru că provine de la o persoană anume.

O altă greşeală este apelul la relativism. Este greşit să asumi că adevărul este relativ, pentru că ai nevoie de argumente pentru ceea ce crezi, inclusiv pentru faptul că relativismul este atitudinea potrivită în privinţa unor chestiuni subiective. În privinţa acestora, relativismul este viziunea conform căreia faptele depind de credinţa noastră despre ele. Dar pentru cele mai multe chestiuni, inclusiv cele morale, este bine să considerăm că realismul este cea mai potrivită atitudine, în lipsa unor motive mai puternice. 

Cu alte cuvinte, este greşit să consideri că ceea ce e adevărat pentru tine s-ar putea să nu fie adevărat pentru alţii sau că ce este adevărat într-o comunitate ori cultură nu este în alta. Adevărul este universal. Uneori, apelul la relativism este folosit pentru a pune capăt unei discuţii. Când o persoană se satură să dezbată un lucru, poate spune "Am dreptul la opinia mea şi tu la a ta". Acest lucru este în regulă dacă ceea ce se intenţionează este ca toată lumea să poată să hotărască ce să creadă. Dar dacă înţelesul este că două persoane pot avea ambele dreptate atunci când nu sunt de acord, atunci este greşit, în lipsa unui motiv excelent să credem altceva.

Apelul la emoţii este o altă greşeală, pentru că modul în care ne face să ne simţim o convingere nu este o dovadă că acea convingere este adevărată sau falsă. Convingerile trebuie să se bazeze pe dovezi adevărate. Argumentele emoţionale nu sunt epistemice, deci nu pot justifica o convingere. Gândirea critică nu-şi propune să elimine complet emoţiile din procesul de a lua decizii (ceea ce oricum este practic imposibil). Multe convingeri sunt atâte de fundamentale pentru concepţia despre noi înşine, despre cultura noastră şi locul nostru în univers că suferinţa de a renunţa la ele ar fi prea mare. Este bine să existe şi un suport emoţional pentru convingeri, dar dacă acesta este completat de motive epistemice. Deci este greşit să ne bazăm doar pe argumente emoţionale, sau ca acestea să ne oprească din a colecta dovezi de care avem nevoie pentru a lua decizii.

Privilegierea dovezilor existente este o greşeală care constă în a crede că dovezile pe care le avem deja sunt mai bune decât noile dovezi, care vin în conflict cu cele vechi. Ceea ce credem acum poate fi fals şi dacă luăm în considerare cu atenţie aceste dovezi care infirmă credinţele noastre s-ar putea să ne răzgândim. 

Asemănătoare cu greşeala de mai sus este privilegierea dovezii disponibile. Este greşit să presupunem că orice dovadă avem este mai bună decât o dovadă pe care am putea să o găsim în viitor. Dacă am strânge mai multe date am putea descoperi ceva care este mai important sau care infirmă dovezile pe care le avem la dispoziţie. Nu putem ştii dacă probele noastre sunt cele mai bune până nu încercăm să strângem altele. Chiar dacă avem motive foarte bune să fim mulţumiţi cu dovezile existente, trebuie să păstrăm mintea deschisă în caz că apar altele cu care ele pot intra în conflict.

Apelul la tradiţie este o greşeală pentru că, deşi o convingere poate fi istorică, asta nu înseamnă că este corectă. Un gânditor critic nu abandonează toate convingerile tradiţionale, dar are nevoie de motive bune să creadă în ele în continuare.

Este o greşeală ca o definiţie să fie prea largă sau prea îngustă. Greşeala numită "definiţie falsă" poate fi sesizată printr-un contraexemplu care arată că definiţia respectivă este falsă, fiind prea largă sau prea îngustă.

Legat de greşeala de mai sus, echivocarea este utilizarea unor cuvinte în sensuri diferite, fără a realiza. Este greu de ştiut dacă un lucru este adevărat, dar nu este clar ce înseamnă. O formă a acestei greşeli apare când participanţii la o dezbatere nu îşi dau seama că se referă la lucruri diferite când spun anumite cuvinte sau fraze. 

O altă greşeală de logică este supranumită "omul de paie" (straw man). Această constă în a reprezenta greşit opinia cuiva şi a ataca această opinie distorsionată (care nu aparţine de fapt persoanei) pentru a da impresia că opinia lui reală este greşită.

Este greşit să tragi concluzia că un lucru este cauzat de altul pentru că acel lucru s-a întâmplat ulterior primului. Deşi cauzele preced efectele, această condiţie este doar necesară, nu şi suficientă. Această greşeală se cheamă Post-hoc.

Apelul la ignoranţă este o greşeală care constă în a crede ceva pentru că nu ai motive să crezi că nu e adevărat. Puţină investigaţie s-ar putea să-ţi arate că respectivul lucru este fals şi un gânditor critic caută dovezi de fiecare dată când poate. O formă a acestei greşeli este să nu iei în seamă costurile sau beneficiile potenţiale ale unei propuneri doar pentru că nu ştii cum să o măsori sau să o compari. Altă formă este să crezi că o disjuncţie este adevărată pentru că nu cunoşti alte posibilităţi. Să te gândeşti critic la alterativă înseamnă să faci tot ce e posibil ca disjuncţia să fie exhaustivă. Iar altă formă a greşelii este să crezi că o condiţională e adevărată pentru că nu şti niciun contraexemplu. 

Mărturia inacceptabilă este o greşeală în care accepţi o mărturie de la o persoană dacă subiectul este nepotrivit, martorul nu este bine instruit sau informat, ori martorul este părtinitor. Astfel de mărturii nu sunt acceptabile; mărturiile sunt adecvate pe subiecte unde există experţi recunoscuţi. Un expert trebuie să fie bine instruit şi informat, dar şi dezinteresat să mintă sau să exagereze anumite fapte.

Ad hominem este cumva cazul contrar, când nu accepţi o mărturie ca fiind adevărată pentru că martorul este părtinitor sau nu prezintă încredere. Chiar şi când sursa nu este de încredere, mărturia poate fi adevărată. Greşeala se cheamă astfel deoarece presupune criticarea mărturiei prin criticarea omului. Totuşi, nu întotdeauna acest lucru este o greşeală, e posibil să fie motive suficiente să credem că martorul este mincinos. Problema este atunci când ne bazăm credinţa că mărturia este falsă doar pe acest lucru.

Este greşit de asemenea să pui o întrebare care este ambiguă, care conţine cuvinte tendenţioase sau care ascunde o presupoziţie controversată. Această greşeală numită "întrebare incorectă" face mai dificil de aflat ce crede cu adevărat persoana care răspunde.

Negarea antecendetului este o greşeală de tipul: dacă A atunci B; nu este cazul B, deci nu este nici cazul A. Este greşit acest mod de a raţiona pentru că se confundă o condiţie suficientă cu una necesară.

Afirmarea consecvenţei este o greşeală cum ar fi: dacă A, atunci B; suntem în cazul B, deci suntem în cazul A. La fel ca mai sus, se confundă o condiţie necesară cu una suficientă.

Heringul roşu este o greşeală care constă în a aduce în discuţie detalii irelevante atunci când critici opiniile cuiva. O formă a greşelii este de a critica o disjuncţie în argumentul cuiva ridicând posibilităţi ridicole sau care au fost deja eliminate.

Generalizarea pripită este o greşeală ce constă în a te baza pe un eşantion nereprezentativ atunci când raţionezi pe baza de eşantion. Premiza analogică este greşită, iar un argument cu o premiză incorectă nu este valid. Acesta este un caz special al greşelii "analogie falsă".

Analogia falsă este o greşeală pentru că două lucruri pot fi asemănătoare în multe aspecte, dar o analogie este corectă doar dacă cele două lucruri sunt exact la fel în aspectele relevante. Este dificil de ştiut care sunt aceste aspecte, de aceea este nevoie de investigaţie. În plus, este greu de stabilit dacă aspectele sunt identice.

Panta alunecoasă este o greşeală care constă în a presupune că un mic pas iniţial va duce la o serie de efecte în lanţ care vor culmina într-un rezultat negativ.

Pentru a evita aceste greşeli, există strategii de gândire critică, pe care le voi acoperi într-un articol viitor.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Mulțumesc pentru feedback! Dacă ai o întrebare, voi răspunde cât de curând posibil.